Șah...

Mat...

     Frânturi din copilărie scot la iveală imagini în care joc șah cu tatăl meu...mai mereu mă lăsa să câștig...N-am mai jucat șah de mult timp. Oare? Dacă stau bine să mă gândesc...cred că jucăm șah în fiecare zi!

     Un nebun săltăreț care se zbuciumă pe diagonală și care te lovește cât ai clipi, sau te apără cu un avânt demn...sau un cal temperat care găsește toate soluțiile - fiindcă, deh!, sare peste orice obstacol, în toate direcțiile. Cal temperat, cal temperat...dar dacă se gândește să facă o mișcare periculoasă...nu știu! Greu de citit! E prea calculată pentru mine piesa asta! Te lovești și de turele rigide dar puternice care nu știu decât calea dreaptă, ori timizii pioni, mici, sensibili, care fac doar câte un pas, ajută la nevoie dar nu prea sunt importanți pe tabla de șah...decât atunci când se încăpățânează să ajungă până la capăt și se transformă în regine...Ori când sunt scut...Ai observat că pionii fac mereu scut în fața pieselor importante? Reginele...eeee...reginele, îndrăznețe, merg încolo și încoace, toată lumea își dorește să le ”ia”, să le măture de pe tabla de șah, deși sunt cele mai valoroase piese. Nu știu regele cum stă el așa, inexpresiv, se mișcă lent sau deloc și așteaptă mereu să intre în ”șah”, fără a face vreo mișcare de apărare, regina mereu trebuie să îi sară în ajutor. Este cam inert regele, se ascunde după una, după alta, nu are putere să se avânte prea mult: prea multe complicații - este riscul de ”șah” și nu care cumva...Și jocul se schimbă de la o clipă la alta, în mii de combinații, de la F6 la A2 sau aiurea, contra cronometru...alt joc, alt joc...

     Când te gândești că a apărut acum sute de ani - prin India, Persia, sau China, nimeni nu știe exact. Și mai ales că jocul acesta perpetuu a apărut - zice legenda - doar pentru că un bătrân înțelept a vrut să îi dea o lecție regelui Indiei, rajahul...Aha...Deci șahul e o lecție de viață...

     Nu te surprinde faptul că regulile s-au mai schimbat pe parcurs?? Dar foarte târziu - de pildă, liberalizarea mișcării nebunilor s-a făcut abia acum cinci sute de ani, cred că era necesar ca ăștia să acționeze mai în forță. Culmea! Dama a devenit din cea mai slabă piesă, cea mai importantă...cred că e doar așa, praf în ochi! Au preferat să pună un țap ispășitor în jocul ăsta...că altfel nu îmi pot explica. Și cred că și pionii au fost vocali că până la urmă, prin secolul IX, s-a decis: ”Ăl pion de e mai vivace, atent, cu alură de luptător, după ce trece probele șahului și ajunge la capătul drumului, se preschimbă în ce vrea el! ”(Și el de obicei vrea regină, deși nu știe ce îl așteaptă...)

     Și totuși...deși au impresia, piesele nu sunt de capul lor...Strategiile sunt create cu mult înainte...Tic-tac, tic-tac: o mână fermă intervine și face o mișcare - piesele nici nu știu ce le-a lovit! Poate să iasă bine, poate nu! Tic-tac, tic-tac - afară din joc!...Tic-tac: ”Șah-mat!” Și de la capăt...Și nici nu vreau să mai amintesc faptul că piesele sunt ori albe, ori negre, și n-ar avea nimic de împărțit...și totuși...împart aceeași tablă de șah...apărare, strategie, atac, luare de poziție, mutări inteligente...uneori cred că e momentul să ieși pe margine și să aștepți următorul joc...așa, până se calmează spiritele și adopți o altă strategie. Greșit! Orice strategie adopți, mâna șahistului te așază la locul potrivit...până la urmă...

P S Indiferent ce piesă ești, cred ca măcar poți să rămâi mereu de aceeași culoare...totul în alb și negru...

Pe curând!

PET SHOP

     E zi cu ploaie și cauți adăpost...nu neapărat că ploaia face rău, ci așa...din inerție!

     Văd un Pet shop - idee bună de adăpostit stropii care încă se încăpățânează să țopăie pe haine. Ce lume! Cei mai vioi par peștii...(te-ai întrebat probabil de ce nu obosesc niciodată...). Îi văd cum își iau mișcarea în serios...nu glume, nu nimic - totul echidistant și grațios, perpetuu. Poate doar numele lor le răsună în suflet și se cred altceva...că altminteri...cine să le spună: te numești tu ”Rechinul argintiu” dar faci pe ”Peștele Clovn”. Sau chiar dacă te cheamă ”Betta Splendis”, de multe ori ești doar un pește (unii cu ambiții deșarte că vor apă sărată, că vor nu știu ce mediu, au pretenții de lumină și temperatură...eh!...nimicuri zilnice!) Acuma, nu vreau să fiu nedreaptă, sunt și unii care nu țipă prin culori, dar tare sunt utili, te poți baza pe ei - s-au făcut sanitari).

     Dintr-un colțișor mă privește ”rece” o iguană...calm...cerebral...de ce s-ar deranja să interacționeze cu cineva? De ce ar face pe plac cuiva??? Parcă îi vezi disprețul din coada ochiului...Mă face să zâmbesc. Zic: ”He, he, în tinerețe toate sunteți verde intens...cu cât trec anii, culoarea se estompează spre maroniu, verde-cenușiu...” Cu emfază: ”Verde-cenușiu...așa, și?”  Da, stau o clipă pe gânduri: are motive de superioritate: măcar ele dacă își rup cozile, se regenerează (greu, dar se regenerează).

     Zâmbetul mi-o ia înaintea privirii - sigur că știi, câțiva pui de câine...Involuntarul ”Aaaa, ce drăgălaș...” Cum fac ei - dragii de ei - atâtea gesturi minione, necondiționate ( uitați-l pe moment pe Pavlov, nu despre asta era vorba) dar previzibile. Ia să iei un câine și să te iubească el așa cum numai el știe, și - Doamne ferește! - să aibă și el o zi proastă...Ahaaaa...Deci așa....De neacceptat! Păi vezi că nu se poate?? Și e și nedrept, pentru că - vezi tu - știi că pisicile sunt leneșe și manipulatoare, dar nu ceri prea mult de la ele, le iei așa cum sunt!! Câinii de ce să nu fie înțeleși??

     Ploaia nu se oprește...mai e ceva de stat pe aici. Să fii hamster cum o fi? Încăpățânat și tenace tot învârți aceeași roată, clipă de clipă. ”Carpe diem” unde este?? Oricum media de viață este de 3 ani, ce mai aștepți?? Papagalii ar avea ceva de comentat pe tema asta, dar, chiar dacă știu să vorbească, la ce s-ar obosi? Nu ajunge că au penele ca nimeni alții? Te lași furat de culori și gata!! Simplu! Ăsta e un seducător fără pereche! Stai să vezi și când scoate o maximă ori cugetare: ”Vai, ce a zis! A vorbit” de parcă...

     Broscuțe țestoase...ele, cu obiceiul lor de a se ascunde în cele mai ciudate locuri! Și cică și lumina prea puternică le afectează vederea...deci mai puțin cu lumina...Dar țin pasul cu toate, mimând veselia...se mai retrag și în carapace, dar e doar un moft, vor atenție! Clar! Aș mai sta pe aici...șerpi, un jder (doar pentru cei curajoși care caută senzații tari), niște porcușori de Guineea ( pentru cei cu gusturi rubensiene), veverițe siberiene (dar sunt foarte năzdrăvane, agitate, s-ar putea să te obosească)...Hmmm...Pet shop-ul acesta e întreaga lume pentru ele...

     Ploaia s-a oprit - nu neapărat că ploaia face rău - ți-am zis, din inerție! Ies binișor pe ușă și caut drum ...drum pe care se mișcă agale un melc. Cum ar fi un melc într-un pet shop??? Neee...fiecare cu lumea lui!!

PS Melcul a traversat drumul în siguranță. Niciun animal din cele prezentate nu a fost  supus la violențe...

Pe curând!

A fost odată...(poveste ȘI pentru copii)

     Îmi reamintesc zilele astea de ”Povestea frindelului” a lui Andrew Clements...”frindel” ( cuvântul este ademenitor). Și, asemeni lui Nicholas Allen, de ce nu aș inventa și eu un personaj arbitrar, versatil și pe gustul tuturor, pentru că în sfârșit palpez perechea ideală între personaj și nume. Privesc în jur și, fascinată de mișcarea sufletelor și a gândurilor care îmi intersectează zilele, caut o exprimare sonoră a unui personaj...Da, personaj...coincidențe ale ultimelor zile îmi flutură prin fața ochilor o împărțire clară a lumii...frindei și păpuși...

     O păpușă ca oricare alta (știi, păpușa aceea rigidă, cu expresia fixă și zâmbet pictat, cu ochii mari, rotunzi care nu-știu-ce-ascund, păpușa care cu greu își poate mișca...privirea; stă aparent calmă doar pe o parte a lumii, pe partea clară și copilăroasă) locuia într-o pădure, ca oricare alta (nu, nu e ”pădurea fermecată” a lui Enid Blyton). Tot universul e acolo...de la frunză la frunză, de la culoare la culoare. Privește aceeași parte de cer, aceleași fire de iarbă. E de prisos să îți spun că stă în contemplarea unei frunze iar și iar, de parcă ar mai fi ceva de descoperit! O viață într-o frunză - simetrie bilaterală!! (În treacăt fie spus, nu facem caz de genul personajelor...păpușa poate fi păpuș, iar frindelul poate fi frindelă).

     Povestea continuă simplu, ca orice poveste ȘI pentru copii. Un frindel (drăgălaș, haios, energic, solar - și câte alte calități o mai avea) dă cu piciorul la firele de iarbă și fluieră...Se tăvălește în frunze...se zbenguie...Păpușa îl privește o clipă și - ca la orice păpușă, cum îți zic, privirea ei a rămas ațintită spre el. Ce vrei? Defect de fabricație! Sub umbra frunzelor și a tufelor paniculate se înfiripă... prietenieee!! Păpușa râde, frindelul face o tumbă...păpușa privește uimită, frindelul vorbește pe limba frindelească...frindelul cântă...are o voce frumoasă...păpușa cade pe gânduri...e fascinată...ce bine să ai prieten un frindel!!

     Și totuși...frindelul cântă, cântă cu versuri magice, când...păpușa observă - cu greu - că la cântecul frindelului chicoteu voci subțirele după câțiva copaci...El cânta pentru toată pădurea...Ea azi venise hotărâtă să se amuze cu prietenul ei, dar el se întoarce brusc, ridică din umeri, uită limba frindelească, e ocupat (zice). Apoi se depărtează...din cauza rigidității ei păpușa nu vede că frindelul se dădea huța vesel pe o creangă...nu avea prea multă treabă, dar lui îi place să fie liber...Și deodată...Hop! O ia în brațe pe păpușă, nicio explicație - hai să fim veseli!!! ”Da, da”, păpușa zice ”da”! În momentul următor frindelul dispare...”Da, da”...se aude ecoul...păpușa așteaptă...frindelul era ocupat (a bănuit păpușa). Da, l-a zărit departe sub privirile chicotitoare ale altor frindei, ale altor frindele...păcat că păpușa este întoarsă doar spre o parte a lumii, cum îți zic, și nu înțelege tot ce se petrece.

     Un vânt cu aromă de timp se pornește și păpușa e luată de vârtej...mișcarea bruscă îi deschide ochii către altă parte a pădurii...eh, vânticelul ăsta a adus o tainică întrebare, un fior, o teamă: ”Cum vede un frindel o prietenie? Dar o păpușă?”...în spatele ei, frindelul jucăuș țopăie vesel...păpușa nu răspunde...oricum nu mai poate, e amorțită de gândul că lumea păpușilor este atât de diferită de lumea frindeilor! Frindelul face tot felul de giumbușlucuri...în zadar...Păpușa privește cu ochii mari și rotunzi la frunzele universului. Ea este așa de rigidă, iar frindelul așa de jucăuș și liber! Doar ochii mari și luminoși ai păpușii mai aminteau de naiva prietenie... ”Cruzime”! strigă neobositul frindel. Să lași baltă așa un frindel??? ”Cruzime”! Bate din picior!! ”Cruzime”! (și păpușa crezuse același lucru despre prietenul ei dar nu îi spusese)...

     Păpușa privește spre alte crâmpeie de cer...frindelul dă din umeri nepăsător: gata cu cruzimea, ne-am supărat destul...pe urmă pleacă dând cu piciorul în firele de iarbă și fluierând pentru alți frindei, pentru alte păpuși. 

     De ce îți spun povestea asta...pentru că lumea se împarte în păpuși și frindei...nu știu unde te regăsești...sau dacă poți să găsești un alt personaj te rog să îmi spui...

PS   Cât despre cruzime,,, fie păpuși, fie frindei, ...ea există, fără să vrei (am făcut și rima de final, în loc de ” și v-am spus povestea așa”)

Drum cu prioritate

     Sunt un șofer bun (bun la suflet, că în rest mă bâlbâi la schimbat direcția de mers și parchez indecis, de parcă în momentul acela trebuie să dau reprezentație la teatru). Sunt un șofer cu suflet mare  -  îmi menajez mașina; nu o pot lăsa să își depășească limitele și prefer banda a doua - dacă iese pe neașteptate dintr-o curte vreun dulău și se sperie biata mașină?? Deci...ce să mai, bunătate întruchipată!

     Totuși...există ceva ce n-am înțeles și a fost coșmarul meu și la examenul pentru permis: eu cui dau prioritate, mai ales în desenele alea ambigue, cu patru mașini și niște bicicliști care n-aveau treabă pe acasă! Și se mai trezea și câte o cisternă că nu știu ce avea de dus fără țintă... Știi, desenele de la examen...vor fi regretul vieții mele - dacă încercam să le înțeleg mai mult, poate că am fi avut o viață frumoasă împreună...

     Dar mă sâcâie cuvântul; da, cuvântul PRIORITATE. În lumea asta avidă după prioritate, bietul cuvânt a fost lovit din toate părțile și nicio asigurare nu îi mai poate reda sensul. Aud multe voci care spun ( da, aud voci, dar în același timp le mai aud și alții, am verificat) că își propun să fie prioritate în propria lor viață.

     Cuuum?? Vrei să îți acorzi singur prioritate?  Păi atunci năpustește-te în intersecție fără să stai pe gânduri! Ce-ți pasă de ceilalți? Dar s-ar putea să te alegi cu tabla boțită...Oricum, ce înseamnă asta, cum șă fii prioritate pentru tine? Că doar EȘTI - prin firea lucrurilor - prioritate pentru tine...supraviețuiești, cauți, dorești, iubești, simți...mă rog, mănânci, dormi (metaforic sau prozaic: trăiești!)- ce vrei tu! Cum să îți propui să faci ceva ce deja faci?? NU înțeleg...Mă lovesc de nonsens - și nu știu dacă amiabila ne rezolvă problema...

     Mai aud și alte voci (stai liniștit, și acestea verificate) care reclamă / aclamă / declamă prioritatea ca pe un bun personal. Adică - ce mai încoace și-n colo - vor să fie prioritate pentru ceilalți.( Acum, fie vorba între noi, vocile sunt mai subțirele, bănuiesc eu că mare parte sunt femei...dar poate mă înșel). Și iar vin și zic: păi de ce? Cum se poate să ai o asemenea dorință care te poate spulbera din trafic...Dacă persoanele de lângă tine nu sunt autentice, ele însele, cu bune și cu rele - ție nu ți se colorează în personalitatea ta de șofer niciun reflex...rămâi pe drumul ușor cu prioritate...Cine și-ar dori așa ceva???

     M-am decis: prioritatea este un cuvânt periculos și trebuie eliminat din dicționar. Să rămână doar un gest frumos în codul celor din trafic - folosit cu măsură, aduce numai lucruri bune. Oare ar trebui să ne trăim viața după Codul Rutier? În care fiecare are rolul lui (uneori cu prioritate, alteori fără, sau chiar trecând prin chinurile parcării laterale sau prin încercările unui viraj brusc - dar cuvântul ”viraj” necesită o dezbatere aparte). Cred că nu, ce e în trafic rămâne în trafic...În viață...să redescoperim sensul frumos al priorității, nu de alta, dar până la urmă chiar cred că va avea defecțiuni iremediabile și nici cuvântul ”rablă” nu sună prea frumos...

     PS  Să aveți drumuri interesante!

Pe mai târziu!

V(ers)al

     Ultima zi de vară...nu știu, m-am gândit în treacăt că, de mâine, vara, versul, valul se transformă în toamnă...valul de toamnă are alt gust...și am vrut să nu uit valul de vară...mă furișez - pentru ceilalți încă dorm, chipul meu nu trădează nimic, poate doar o respirație sărată de mare...ei...și asta nu spune nimic, e doar vis de sfârșit de vară!

     Și visul meu începe în puterea nopții...pentru așa o iluzie, pot doar să fur...să fur În dansul senin vocale senine, / ușoare ca balonul în aer / (să fur din versuri din valuri, din valuri de versuri, din V(ers)aluri...Încep tiptil să caut sunete...Lumina în mine e albastră / Norii înfloresc / Albaștri și mistici peste fețele stelelor (îmi place Silvia Plath, care mă ațâță să plec în căutarea v(ers)alului ...Tu n-auzi marea cum / se zbate-n mine, / zbuciumul ei.../../

     Mă furișez prin visele altora - ca să ajung mai repede la mare - să văd castelele de nisip abandonate într-un tablou etern...Puterea soarelui / Refuzând echilibrul cu noaptea (Nord - Ana Blandiana)...și Îți mai aduci aminte plaja / Acoperită cu cioburi amare / pe care / Nu puteam merge desculți? / Felul în care / Te uitai la mare / Și spuneai că m-asculți/ (Îți mai aduci aminte plaja). Cui îi faci reproșuri, ești doar tu cu parfum de sare...

     Și totuși...e ultima zi de vară...lacrima mea își amintește de apa mării...care Mă îmbie voinicește / cu brâul valu-nalt să-l rup / și să zvâcnesc prin spuma albă / Ca un delfin bronzat la trup.../ (Marea - Nicolae Labiș). În timp ce vreau să pierd urma zbuciumului meu printre valuri, Îmi risipesc ca o miliardară / comoara mea de zâmbete și versuri / și-n toate aflu proaspete-nțelesuri / cum află flori o zi de primăvară / (Cântecul Deșertăciunii - Magda Isanos)...

     Obosesc...valurile cu versuri sunt tot mai intense...tot mai sărate...O, Căpitate, Căpitanul meu / Călătoria noastră plină de primejdii s-a terminat.../ ( cum spune Walt Whitman )...dar nu știu - lacrima și marea s-au vorbit, pe limba sării care mi-au cristalizat sprâncenele - ca în poezia ”Dimineață marină” a lui Nichita Stănescu...s-au vorbit să îmi șoptească un V(ers)al - ”I never saw a wild thing sorry for itself...! ( îl iubesc pe D. H. Lawrence - m-a salvat)...și nu numai asta...am ajuns...În rada portului X stau pe o scândură, mă uit la vapoare... / ...e foarte cald- singurele spații de răcoare, dacă îmi permiteți, se află între aripile pescărușilor...(Gellu Naum).

     Mă odihnesc...Simțirea / pare-se-mi să se fi vindecat...păi atunci...să pornesc (zic) în vis și în v(ers)aluri...Mi-i somn în simțuri / Inima mă doare.../ ( John Keats). ...Hmmm (Odă la o privighetoare). Care privighetoare??? Am greșit puțin peisajul marin!Da știu...Cu mine se petrece / Ceva / O viață de om. / ( Marin Sorescu - Întâmplare)

     Nu am nevoie de certitudini; eu sunt un om / preocupat de propriul suflet / ...Nu mă îndoiesc că măreția și frumusețea lumii sunt ascunse / în orice nimic din lume / (tot Whitman). În orice nimic din lume...cum sunt și eu sau visul meu sărat...Nu știu, vreau să pornesc înapoi, să îmi caut călăuze...cum numai marea / Meduzele când plimbă sub clopotele verzi/ (Ion Barbu). Meduzele sunt bune călăuze pentru vise...în V(ers)aluri...sunt difuze și himeroscopice (e, un cuvânt inventat de mine într-un vis sărat).

     Mă apropii de țărm...istovită. Ce bine că lacrimile erau copii de mare...am ajuns la liman. Copii, când înotați în mare / Îmbrățișați-vă cu ea / Puteți să spuneți: Da, și marea / Și marea astăzi e a mea / (N. Labiș). Ce bine...trebuie iar să mă strecor prin vise...să ajung la ai mei. Noaptea-i târzie, de august / Orele - horele tac / Cugetul, cumpăna, steaua, / grea judecată îmi fac / Cald e nisipul pe plajă / numai puțin dacă scurm.../ (Lucian Blaga)  Gata... am ajuns...la liman...Mă ridicam, scuturându-mi, lin undele / Apele se retrăgeau tăcute, geloase. / Plopii mi-atingeau umerii, tâmplele, / cu umbrele lor melodioase.../ N. Stănescu

     Tremur...de teamă ca valurile se vor sparge în alte și alte versuri la vară. Mi-aș vrea veșmântul rupt din cerul pur / Țesut din aur și argint și umbre / Tivit cu soare, noapte și azur / Și cu paing de raze și penumbre.../ Yeats...toți vrem asta...și tu, cred...Ooooo...dar îmi aduc aminte de.. Mai sunt câteva veri / de trâit sub soare / Câteva cântece și tăceri / roditoare / Câteva sărutări mai sunt / până la sărutarea ta, pământ, / Nu vă certați, prieteni drumeți, / pentru nălucirile acestei vieți.../( Magda Isanos)

     Și totuși...Nu depăși prezentul cu gândul / Știi tu oare / Măcar dacă-ai să termini cuvântul început?/ (Omar Khayyam). Nu știu...încerc să îmi termin măcar visul...să mă întorc la ai mei...

     Pe drumul sărat al întoarcerii, în care simt că mi se usucă stropii de versuri pe pielea tăbăcită de poezie, în bătaia razelor ce mă împing de la spate prin visurile unor necunoscuți, să le las vapori de cuvinte sărate, încep să înțeleg alergarea prin valuri...Zile senine ale lui Whitman sunt pentru cei treziți. Mă grăbesc să ajung acasă până la terminarea visului de ultima zi de vară...

     Mă trezesc...îmi dau seama că zi de zi sunt asaltată de tot felul de scrieri fără sare...frumosul să nu fie urât, lumină să nu fie întuneric...Ehhh! Eu vreau cu sare! V(ers)aluri!!!! Voi citi până vara viitoare ”Fă-ți timp” de Kipling. E gustul unui V(ers)al de vară în orice anotimp!!!

    

     Pe mai târziu!!!!

Roz (doar pentru fete)

     Am 41 de ani...incep cu o declarație care nu e pe gustul oricui (”ce mă interesează câți ani ai?”) dar e important pentru scrierea de față. Vorbesc cu un prieten - bla, bla, bla, filosofii de viață; când vorbim despre copiii noștri - ce să vezi? Mă lovește brusc coincidența - copilul meu are 14, eu 41.

     Ha!!! Stai puțin...El 13...eu 31. El 14...eu 41. Înseamnă că într-un an copiii noștri simt cât noi în 10????  Gata, sunt hotărâtă - mă duc să îmi cumpăr ruj roz...știți că rujul roz te scoate din orice vârstă...

     Citesc, meditez, mă cred bucătăreasa secolului, lucrez, alerg, îmi găsesc hobby, dau sfaturi necerute (ehh, o nouă plăcere în viață), enervez pe alții, învăț chiar și să mă împrietenesc cu noua tehnologie, citesc și iar citesc, îmi rafinez gusturile (chipurile) -  și toate în 10 ani? Brusc? Păi vreau și eu într-un an!! De ce Răsturnatul numerelor trebuie să se aplice așa de drastic doar la vârsta noastră? Și stai că nu e tot... îmi fac griji inutile, cicălesc la greu, sunt Mama Învățăturilor... sunt un profesionist fără pereche, ha - câte nu fac - și câte nu aud că se fac!! Și câte nu fac alții - Răsturnați de vârstă...Ha! Rețelele de socializare sunt pline de reușite în care Răsturnatul e la mare căutare...

     Păi cum 10 ani??? 1(UN) an, dragilor. Răsturnatul matematic vrea doar să îmi facă mie în ciudă. Măi, Răsturnatule, ia mai lasă-mă să trăiesc și eu liniștită!! Cum...unii de la 13 la 14 și eu de la 31 la 41...Păi este corect???

     Știu care este remediul...rujul roz. Am auzit că este singurul care poate să îi vină de hac Răsturnatului. Chiar mai am ceva rezerve de ruj roz...cu el în buzunar sunt pregătită pentru vârsta de la 14 la 15. Țipete, personalitate, vise, iubire, nervozitate, neînțelegeri, și - din nou - iubire...toate se dau cu ruj roz. Dar de la 41 la 51? He, he, cred că ai înțeles...toate se dau cu ruj roz!!!

     De la 13 la 14 sau de la 14 la 15 nu are nicio relevanță în oglindă...nu e la fel și de la 31 la 41 sau 51...dacă există rujul roz, totul e perfect...oglinda stă și te privește buimacă, nu știe ce să reflecte mai bine...i-a luat ”ochii” rujul roz”. Săraca oglindă - să îi spună cineva să nu mai fie așa de impresionată de rujul roz, să arate realitatea...

    Și rujul ăsta...nu e mai nimic de el...ce se dă mare că are strămoși de la Cleoptra a VII-a, pe la anul 30 î. Hr. ? Ce, că folosea vopsea obținută prin presarea furnicilor și carmin? Așa, și??? Până la 1500 a fost decăzut din drepturi ( sâc!!), noroc cu regina Elisabeta I că altfel...E hilar faptul că prin 1770 Parlamentul a adoptat o lege împotriva rujului - chipurile era înșelător , Haaaa! păi oglinda ce zice?? Din 1910, rujul a fost...indispensabil. Știu că moda a oscilat între culori - dar toate femeile recunosc în secret că rujul roz este arma secretă la orice vârstă.

    Ruj roz...ruj roz...Răsturnatul - he he he...41,51,61, în doar 3 (TREI) ani!!! Haideți fetelor, să ne facem provizii!!! Vă spun un secret - am trișat: înainte să scriu pe blog, mi-am făcut o rezervă substanțială!!!  Haideți că se poate...ruj roz pe toate drumurile...

   P.S. Cine nu mai găsește, să apeleze la mine...am cantități uriașe...m-a luat valul!

Lepidopterologie

     Mă grăbesc spre ținte incerte...cu treburi. Vântul de primăvară îmi flutură neastâmpărat pe la urechi, îmi flutură și gândurile. Grabă, grabă, grabă...Aripile timpului și-au întețit mișcarea! Nu privesc pe nimeni, nu e timp. Parcă dintr-o lume paralelă - ai văzut cum, uneori, brusc parcă, după o cortină eterică se ivește ca dintr-o lume străină ceva sau cineva - răsare un fluture clipind des în culori, ca răspuns la clipirea gri a pașilor mei. Îl urmăresc cu privirea și zâmbesc...oare a câta zi din viață...fluturește?

     Un fluture găsește mereu în oameni zâmbete ascunse, candoare pierdută sau chiar nostalgia veseliei. Știi că după unii privitul fluturilor este terapie? Probabil că îți injectează ochii cu atâta culoare care ți se răsfrânge în suflet...deși ei nu pot vedea decât roșu, verde și galben...

     Da...era un fluture adevărat!!! Trebuie încadrat într-o specie, într-o familie...Papilionoidea...cum sună!!! Și brusc îmi amintesc de Nobokov cu celebra lui Lolita. A șocat o lume întreagă cu cartea sa, cu Lolita sa, cu pasiunea morbidă a acelui bărbat pentru gingășia unei așa de tinere fete...și încerc să găsesc o legătură. Știi că Nobokov a fost pasionat de fluturi și recunoscut pentru cercetările lui...să fie vreo metaforă toată cercetarea lui neobosită? Lolita...fluture...pasiune...culoare...eter. El spunea că Polyommatus blues a fluturat de acum zece milioane de ani...atâtea bătăi de aripi, atâtea iluzii. Atâtea întrebări fără răspuns... Ce să mai spunem de fluturele găsit într-un chihlimbar care s-a izolat acolo pentru a sti noi azi că de douăzeci și cinci de milioane de ani e o zbatere continuă din aripile senine.

     Nu degeaba grecii credeau că fluturii sunt sufletele oamenilor, ba chiar după moarte oamenii se transformă în fluturi. Japonezii sunt convinși că forma sufletului se îmbracă în contur de fluture. Tot ei cred că fluturele simbolizează femeia...aha...Lolita!  Dar poate e calea de la larvă până la nimfă, și pe urmă...pe urmă femeia ia forma unui alt fluture..etern.

     Chinezii îl văd ca pe libertatea spiritului...Câți fluturi mor lipsiți de libertate??? Căci grația, culoarea, fascinația, sufletul lor  nu oprește goana după fluturi și tentația de a-i imortaliza în insectare înțepenite...Nu e de înțeles. Expoziție de fluturi...Ahhhh...Te trece un fior prin antenele care nu simt decât vibrații, căci văzul la fluturi nu este o opțiune...Ei nu văd nimic...Nimic. Goana după fluturi îmi amintește de spusele lui Nathaniel Hawthorne - ”Fericirea e ca un fluture, pe care dacă îl alergi, va fi întotdeauna înaintea ta, dar care, dacă stai liniștit, se va așeza pe umărul tău.”

     Da, să batem din aripi mai departe...să batem din aripi...Căci fluturii numără clipe, nu ani, și totuși au timp destul - așa cum spune Tagore.

     Știu...au sânge rece...da, bine! Dar de aceea au nevoie de soare ca să poată zbura. Soarele îi îmbracă în dorința de fluturească veselie. Și totuși e ciudat, căci fluturi există peste tot, dar nu și în zonele aride. Ei au nevoie de soarele lor...soarele dulce, soarele bun. Care să le lumineze aripile lor transparente. Cu fascinație privești la aripile unui fluture, fără să știi că de fapt au aripi transparente, dar dragostea soarelui îl colorează tainic...Mii și mii de fluturi...mii și mii de suflete.

     Și cred că sufletul se sparge în acești eterni mii de fluturi și îți invadează ființa când iubești. Ce prețioși sunt fluturii! Dar ce solitari în zborul lor...Cred că acum văd fluturele ca pe un carusel în care eternul și efemerul flutură amețitor!

     Hmmm...fiindcă sunt în urmă cu studiul fluturilor, mă folosesc de vorbele altora...”Trebuie să mă împac cu vreo două-trei omizi, dacă vreau să cunosc fluturi...” - Antoine de Saint-Exupery.

     Să zburăm mai departe...Grabă, grabă, grabă...Închei - bineînțeles că ți-ai dat seama - cu vorbe care nu sut ale mele, dar care mi-au plăcut atunci când le-am citit...

     Respirați fluturi!!!!

Pe mai târziu...